Octavian Paler, Viaţa pe un peron

O carte plină de înţelesuri pentru cine ştie să înţeleagă... Interpretată astăzi în diferite feluri, după ce comunismul îi cenzurase orice comentariu, Viaţa pe un peron este, înainte de toate, un spectacol al ideilor, o ţesătură de cugetări filozofice pe care e imposibil să le treci cu vederea.
Mesajul central este că omul trăieşte într-o continuă aşteptare pe "peronul vieţii sale"..., zbătându-se să ocupe un loc cât mai bun într-un tren, ignorând că destinaţia finală a tuturor trenurilor este pustiul, adică moartea. Învăţând să aştepţi şi să te bucuri în aşteptare, înveţi de fapt să trăieşti şi să-ţi accepţi destinul! Iată îndemnul pe care eseistul îl transpune în metaforele sale.

Din carte:

Omul, dacă nu vorbeşte uneori, moare.

Orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa. 


Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte.


Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se cântă niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp.

Am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi, nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut.


Uneori a aştepta poate fi, la urma urmei, un mod de a pleca şi de a sosi. Câtă vreme aştepţi, totdeauna mai există un tren care va veni sau va pleca. Chiar dacă nu ştii cât trebuie să aştepţi.


Trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă în acelaşi timp.


Câtă vreme omul se simte vinovat e încă om. Abia când începe să devină fiară pierde orice urmă de regret şi de vinovăţie.


Greşeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că dacă fericiea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor...