Cu limbajul te obişnuieşti după câteva zeci de pagini. Tehnica narativă e interesantă, dar greu de urmărit: acţiunea ne este adusă la cunoştinţă de doi naratori; relatările lor se completează reciproc, iar uneori se suprapun, oferindu-ne două perspective asupra întâmplărilor înfăţişate. Textul devine cu atât mai dificil de parcurs cu cât acţiunea are un ritm monoton, căci regăsim mai multe gânduri, cugetări, reflecţii filozofice, decât întâmplări.
În ceea ce priveşte semnificaţiile sau mesajul transmis, acestea scapă unor lectori grăbiţi. Cartea aceasta trebuie şi "gândită", nu doar citită. Mi se pare a fi o pledoarie pentru VIAŢĂ, un îndemn de a ne trăi şi preţui viaţa, de a descoperi FRUMOSUL în viaţa noastră.
De ce Eleganţa ariciului? Titlul e o metaforă a aparenţelor, cred. Ariciul este un simbol al izolării, al însingurării şi al durităţii aparente. În spatele "spinilor" cu care ne apărăm teritoriul, se ascunde uneori o infinită sensibilitate, se ascunde nevoia de iubire şi... eleganţă!
Pe scurt: unul din naratori, o adolescentă decepţionată de ceilalţi şi de viaţă, e hotărâtă să se sinucidă şi ţine un jurnal de "cugetări profunde". Dar moare al doilea narator, o femeie în vârstă, văduvă, portăreasă foarte inteligentă, care, după o viaţă trăită în anonimat, neînţeleasă şi neapreciată, descoperise în sfârşit pe cineva "la unison" cu ea, un bărbat în compania căruia se simţea împlinită. Şi ce înţelegem de aici? Că moartea nu iartă nimic şi pe nimeni, nu ţine cont de visurile şi planurile noastre efemere; când vine... se instalează stupid şi definitiv, aşternând înfiorător, peste tot ce a fost, cuvântul NICIODATĂ!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu