luni, 7 iunie 2010

Marcel Proust, Timpul regăsit (În căutarea timpului pierdut)

Închizând ultima carte a unui ciclu romanesc inegalabil în literatură, ai impresia extraordinară că personajele continuă să traiască... să discute, să simtă, să primească vizite, să citească... încât cu greu rezişti tentaţiei de a redeschide cartea, fie doar şi pentru a regăsi o clipă din timpul pierdut continuu.
Iată în ce constă forţa unei cărţi!

marți, 25 mai 2010

Marcel Proust, Captiva. Fugara (În căutarea timpului pierdut)

Romanele poate cele mai lejere ale ciclului În căutarea timpului pierdut sau poate cele mai plăcute. 
Dragoste, gelozie, posesie, libertate, iertare şi uitare sunt cuvintele-cheie ce compun acum destinul personajelor. Tot zbuciumul acestora în căutarea fericirii devine însă inutil când intervine iremediabil moartea...

vineri, 7 mai 2010

Marcel Proust, Sodoma şi Gomora (În căutarea timpului pierdut)

Deşi conţine scene imorale care pot şoca un cititor sensibil, această carte nu este una imorală, ci o carte ce pozează fără retuşuri o socitetate imorală, decăzută, căreia Proust îi lasă totuşi deschisă o portiţă de salvare: iubirea! 
Cu trimiteri evidente, prin titlu, la evenimente şi locuri din Biblie, romanul abordează cu îndrăzneală şi o durere personală ascunsă tema homosexualităţii.

vineri, 23 aprilie 2010

Marcel Proust, Guermantes (În căutarea timpului pierdut)

Un roman interesant despre opulenţa şi fastuozitatea vieţii aristocratice în Franţa sfârşitului de secol al XIX-lea.
Indiferent de mediul social însă, omul a căutat dintotdeauna o cale de a învinge timpul, o armă împotriva îmbătrânirii. Marcel Proust a găsit această cale în forţa amintirii, cu ajutorul căreia retrăieşte trecutul sau... timpul pierdut. O senzaţie oarecare, vizuală, auditivă, olfactivă, tactilă sau gustativă, poate să readucă trecutul în prezent, redeşteptând amintiri puternice, prin memoria involuntară. Chiar şi relectura unei cărţi (sau doar revederea titlului ori a coperţii) devine la Proust un mijloc de regăsire a trecutului, căci aminteşte zilele de odinioară de care este legat actul lecturii...

joi, 1 aprilie 2010

Marcel Proust, La umbra fetelor în floare (În căutarea timpului pierdut)

Artist desăvârşit, Marcel Proust te copleşeşte efectiv, ca cititor, cu înclinaţiile vizibile spre pictură, muzică, literatură, teatru..., toate acestea coezistând cu veleităţile de a iubi, astfel încât putem conchide că şi iubirea este o artă în opera sa. Arta de a iubi atrage însă, pe lângă desfătări inegalabile, suferinţe distrugătoare, ce-ţi alterează propriul eu, transformându-te în altul
Un volum excepţional, oferind reflecţii fascinante pe tema iubirii.

sâmbătă, 6 martie 2010

Marcel Proust, Swann (În căutarea timpului pierdut)

Savoarea scrierilor lui Proust constă în profunzimea introspecţiilor, în sondarea celor mai adânci straturi ale conştiinţei... Deşi experienţele de viaţă propuse de autor sunt din cele mai obişnuite, trăirile personajelor sale sunt amplificate până la exacerbare.
Dincolo de arabescurile frazei, răzbate imaginea zbuciumului uman în căutarea fericirii, în calea schimbărilor ireversibile pe care timpul le aduce în viaţa fiecăruia.
O carte pe care nu o poţi citi repede, pentru că plăcerea lecturii se cere a fi savurată!

Din carte:
Făceam ceea ce facem cu toţii când suntem mari, când asistăm la suferinţe şi nedreptăţi: nu voiam să le văd.

Dragostea l-a făcut să cunoască acea nelinişte când simţi că fiinţa pe care o iubeşti petrece undeva unde tu nu eşti, unde nu poţi să o ajungi; dragostea, căreia neliniştea îi este întrucâtva predestinată...


În mine au fost distruse multe lucruri care credeam că vor dura totdeauna şi altele noi le-au luat locul, dând naştere unor supărări şi unor bucurii noi, pe care n-aş fi putut să le prevăd atunci, după cum şi cele vechi au ajuns greu de înţeles.

Găsesc foarte îndreptăţită credinţa celtică după care sufletele celor pe care i-am pierdut sunt închise în câte o fiinţă inferioară, un animal, o plantă, un lucru neînsufleţit, cu adevărat pierdute pentru noi până în ziua, care pentru mulţi nu soseşte niciodată, când ni se întâmplă să trecem pe lângă un pom, să intrăm în stăpânirea obiectului care e închisoarea lor. Atunci ele tresaltă, ne cheamă şi, îndată ce le-am recunoscut, farmecul s-a risipit. Eliberate de noi, au învins moartea şi se reîntorc să trăiască printre noi.

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Octavian Paler, Viaţa pe un peron

O carte plină de înţelesuri pentru cine ştie să înţeleagă... Interpretată astăzi în diferite feluri, după ce comunismul îi cenzurase orice comentariu, Viaţa pe un peron este, înainte de toate, un spectacol al ideilor, o ţesătură de cugetări filozofice pe care e imposibil să le treci cu vederea.
Mesajul central este că omul trăieşte într-o continuă aşteptare pe "peronul vieţii sale"..., zbătându-se să ocupe un loc cât mai bun într-un tren, ignorând că destinaţia finală a tuturor trenurilor este pustiul, adică moartea. Învăţând să aştepţi şi să te bucuri în aşteptare, înveţi de fapt să trăieşti şi să-ţi accepţi destinul! Iată îndemnul pe care eseistul îl transpune în metaforele sale.

Din carte:

Omul, dacă nu vorbeşte uneori, moare.

Orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa. 


Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte.


Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se cântă niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp.

Am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi, nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut.


Uneori a aştepta poate fi, la urma urmei, un mod de a pleca şi de a sosi. Câtă vreme aştepţi, totdeauna mai există un tren care va veni sau va pleca. Chiar dacă nu ştii cât trebuie să aştepţi.


Trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă în acelaşi timp.


Câtă vreme omul se simte vinovat e încă om. Abia când începe să devină fiară pierde orice urmă de regret şi de vinovăţie.


Greşeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că dacă fericiea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor...