Jurnal de mamă...

Anul 2010 a adus cea mai preţioasă dintre cărţi în biblioteca vieţii mele..., o carte vie, cu suflet, imbogăţindu-se zi de zi, pagină cu pagină..., o carte UNICĂ şi FĂRĂ SFÂRŞIT, pe care o citesc de atunci continuu...
Lăsând metaforele, mărturisesc: am devenit mămică şi El, băiatul meu, a detronat toate cărţile din bibliotecă! Lecturile mele s-au diminuat, recunosc, şi s-au specializat - în direcţia psihologiei copilului. Scrisul a luat şi el o altă direcţie: http://danielaripideinger.blogspot.ro/
Dar am revenit...

Marcel Proust, Timpul regăsit (În căutarea timpului pierdut)

Î

Închizând ultima carte a unui ciclu romanesc inegalabil în literatură, ai impresia extraordinară că personajele continuă să traiască... să discute, să simtă, să primească vizite, să citească... încât cu greu rezişti tentaţiei de a redeschide cartea, fie doar şi pentru a regăsi o clipă din timpul pierdut continuu.
Iată în ce constă forţa unei cărţi!

Marcel Proust, Captiva. Fugara (În căutarea timpului pierdut)

R

Romanele poate cele mai lejere ale ciclului În căutarea timpului pierdut sau poate cele mai plăcute. 
Dragoste, gelozie, posesie, libertate, iertare şi uitare sunt cuvintele-cheie ce compun acum destinul personajelor. Tot zbuciumul acestora în căutarea fericirii devine însă inutil când intervine iremediabil moartea...

Marcel Proust, Sodoma şi Gomora (În căutarea timpului pierdut)

Deşi conţine scene imorale care pot şoca un cititor sensibil, această carte nu este una imorală, ci o carte ce pozează fără retuşuri o socitetate imorală, decăzută, căreia Proust îi lasă totuşi deschisă o portiţă de salvare: iubirea! 
Cu trimiteri evidente, prin titlu, la evenimente şi locuri din Biblie, romanul abordează cu îndrăzneală şi o durere personală ascunsă tema homosexualităţii.

Marcel Proust, Guermantes (În căutarea timpului pierdut)

Un roman interesant despre opulenţa şi fastuozitatea vieţii aristocratice în Franţa sfârşitului de secol al XIX-lea.
Indiferent de mediul social însă, omul a căutat dintotdeauna o cale de a învinge timpul, o armă împotriva îmbătrânirii. Marcel Proust a găsit această cale în forţa amintirii, cu ajutorul căreia retrăieşte trecutul sau... timpul pierdut. O senzaţie oarecare, vizuală, auditivă, olfactivă, tactilă sau gustativă, poate să readucă trecutul în prezent, redeşteptând amintiri puternice, prin memoria involuntară. Chiar şi relectura unei cărţi (sau doar revederea titlului ori a coperţii) devine la Proust un mijloc de regăsire a trecutului, căci aminteşte zilele de odinioară de care este legat actul lecturii...

Marcel Proust, La umbra fetelor în floare (În căutarea timpului pierdut)

A

Artist desăvârşit, Marcel Proust te copleşeşte efectiv, ca cititor, cu înclinaţiile vizibile spre pictură, muzică, literatură, teatru..., toate acestea coezistând cu veleităţile de a iubi, astfel încât putem conchide că şi iubirea este o artă în opera sa. Arta de a iubi atrage însă, pe lângă desfătări inegalabile, suferinţe distrugătoare, ce-ţi alterează propriul eu, transformându-te în altul. 
Un volum excepţional, oferind reflecţii fascinante pe tema iubirii.

Marcel Proust, Swann (În căutarea timpului pierdut)

Savoarea scrierilor lui Proust constă în profunzimea introspecţiilor, în sondarea celor mai adânci straturi ale conştiinţei... Deşi experienţele de viaţă propuse de autor sunt din cele mai obişnuite, trăirile personajelor sale sunt amplificate până la exacerbare.
Dincolo de arabescurile frazei, răzbate imaginea zbuciumului uman în căutarea fericirii, în calea schimbărilor ireversibile pe care timpul le aduce în viaţa fiecăruia.
O carte pe care nu o poţi citi repede, pentru că plăcerea lecturii se cere a fi savurată!

Din carte:
Făceam ceea ce facem cu toţii când suntem mari, când asistăm la suferinţe şi nedreptăţi: nu voiam să le văd.

Dragostea l-a făcut să cunoască acea nelinişte când simţi că fiinţa pe care o iubeşti petrece undeva unde tu nu eşti, unde nu poţi să o ajungi; dragostea, căreia neliniştea îi este întrucâtva predestinată...


În mine au fost distruse multe lucruri care credeam că vor dura totdeauna şi altele noi le-au luat locul, dând naştere unor supărări şi unor bucurii noi, pe care n-aş fi putut să le prevăd atunci, după cum şi cele vechi au ajuns greu de înţeles.

Găsesc foarte îndreptăţită credinţa celtică după care sufletele celor pe care i-am pierdut sunt închise în câte o fiinţă inferioară, un animal, o plantă, un lucru neînsufleţit, cu adevărat pierdute pentru noi până în ziua, care pentru mulţi nu soseşte niciodată, când ni se întâmplă să trecem pe lângă un pom, să intrăm în stăpânirea obiectului care e închisoarea lor. Atunci ele tresaltă, ne cheamă şi, îndată ce le-am recunoscut, farmecul s-a risipit. Eliberate de noi, au învins moartea şi se reîntorc să trăiască printre noi.