skip to main |
skip to sidebar
Un roman interesant despre opulenţa şi fastuozitatea vieţii aristocratice în Franţa sfârşitului de secol al XIX-lea.
Indiferent de mediul social însă, omul a căutat dintotdeauna o cale de a învinge timpul, o armă împotriva îmbătrânirii. Marcel Proust a găsit această cale în forţa amintirii, cu ajutorul căreia retrăieşte trecutul sau... timpul pierdut. O senzaţie oarecare, vizuală, auditivă, olfactivă, tactilă sau gustativă, poate să readucă trecutul în prezent, redeşteptând amintiri puternice, prin memoria involuntară. Chiar şi relectura unei cărţi (sau doar revederea titlului ori a coperţii) devine la Proust un mijloc de regăsire a trecutului, căci aminteşte zilele de odinioară de care este legat actul lecturii...
Artist desăvârşit, Marcel Proust te copleşeşte efectiv, ca cititor, cu înclinaţiile vizibile spre pictură, muzică, literatură, teatru..., toate acestea coezistând cu veleităţile de a iubi, astfel încât putem conchide că şi iubirea este o artă în opera sa. Arta de a iubi atrage însă, pe lângă desfătări inegalabile, suferinţe distrugătoare, ce-ţi alterează propriul eu, transformându-te în altul.
Un volum excepţional, oferind reflecţii fascinante pe tema iubirii.
Savoarea scrierilor lui Proust constă în profunzimea introspecţiilor, în sondarea celor mai adânci straturi ale conştiinţei... Deşi experienţele de viaţă propuse de autor sunt din cele mai obişnuite, trăirile personajelor sale sunt amplificate până la exacerbare.
Dincolo de arabescurile frazei, răzbate imaginea zbuciumului uman în căutarea fericirii, în calea schimbărilor ireversibile pe care timpul le aduce în viaţa fiecăruia.
O carte pe care nu o poţi citi repede, pentru că plăcerea lecturii se cere a fi savurată!
Din carte:
Făceam ceea ce facem cu toţii când suntem mari, când asistăm la suferinţe şi nedreptăţi: nu voiam să le văd.
Dragostea l-a făcut să cunoască acea nelinişte când simţi că fiinţa pe care o iubeşti petrece undeva unde tu nu eşti, unde nu poţi să o ajungi; dragostea, căreia neliniştea îi este întrucâtva predestinată...
În mine au fost distruse multe lucruri care credeam că vor dura totdeauna şi altele noi le-au luat locul, dând naştere unor supărări şi unor bucurii noi, pe care n-aş fi putut să le prevăd atunci, după cum şi cele vechi au ajuns greu de înţeles.
Găsesc foarte îndreptăţită credinţa celtică după care sufletele celor pe care i-am pierdut sunt închise în câte o fiinţă inferioară, un animal, o plantă, un lucru neînsufleţit, cu adevărat pierdute pentru noi până în ziua, care pentru mulţi nu soseşte niciodată, când ni se întâmplă să trecem pe lângă un pom, să intrăm în stăpânirea obiectului care e închisoarea lor. Atunci ele tresaltă, ne cheamă şi, îndată ce le-am recunoscut, farmecul s-a risipit. Eliberate de noi, au învins moartea şi se reîntorc să trăiască printre noi.
O carte plină de înţelesuri pentru cine ştie să înţeleagă... Interpretată astăzi în diferite feluri, după ce comunismul îi cenzurase orice comentariu, Viaţa pe un peron este, înainte de toate, un spectacol al ideilor, o ţesătură de cugetări filozofice pe care e imposibil să le treci cu vederea.
Mesajul central este că omul trăieşte într-o continuă aşteptare pe "peronul vieţii sale"..., zbătându-se să ocupe un loc cât mai bun într-un tren, ignorând că destinaţia finală a tuturor trenurilor este pustiul, adică moartea. Învăţând să aştepţi şi să te bucuri în aşteptare, înveţi de fapt să trăieşti şi să-ţi accepţi destinul! Iată îndemnul pe care eseistul îl transpune în metaforele sale.
Din carte:
Omul, dacă nu vorbeşte uneori, moare.
Orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte.
Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se cântă niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp.
Am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi, nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut.
Uneori a aştepta poate fi, la urma urmei, un mod de a pleca şi de a sosi. Câtă vreme aştepţi, totdeauna mai există un tren care va veni sau va pleca. Chiar dacă nu ştii cât trebuie să aştepţi.
Trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă în acelaşi timp.
Câtă vreme omul se simte vinovat e încă om. Abia când începe să devină fiară pierde orice urmă de regret şi de vinovăţie.
Greşeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că dacă fericiea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor...
Dincolo de prejudecăţile generate de producţiile hollywoodiene care au alterat povestea, Frankestein este un roman psihologic cu o problematică complexă, din care răzbate groaza de singurătate a oricărei fiinţe.
Nefericirea este cauza tuturor răutăţilor în lume... pare a fi mesajul pe care autoarea îl transmite prin cartea de care şi-a legat numele şi atunci putem înţelege de ce monstruozitatea poate crea uneori compasiune.
Din carte:
Învaţă de la mine, dacă nu din sfaturile mele, măcar din exemplul meu, cât de periculoasă este cunoaşterea şi cu cât este mai fericit omul care crede că oraşul său este lumea întreagă, decât cel ce aspiră să devină mai mare decât îi va permite natura.
Când falsul poate să semene atât de mult cu adevărul, cine poate să fie sigur de propria fericire?
Nimic nu este atât de dureros pentru mintea omenească ca o bruscă şi mare schimbare.
Un roman despre sentimentele umane din toate timpurile, dar care au influenţat diferit, de-a lungul timpului, relaţiile dintre oameni.
Plasată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Anglia, acţiunea oferă cititorilor de astăzi plăcerea de a descoperi o lume fascinantă, prin nobleţea gesturilor şi preţiozitatea limbajului, în care mândria şi prejudecata plătesc însă preţul fericirii în iubire.
Din carte:
Orgoliul şi mândria sunt lucruri diferite, deşi de cele mai multe ori aceste cuvinte sunt tratate drept sinonime. O persoană poate fi mândră, fără să aibă pic de orgoliu. Mândria se raportează mai degrabă la propria părere de sine, în vreme ce orgoliul este legat de modul în care am vrea să fim văzuţi de ceilalţi.
Gândeşte-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îţi aduce bucurie.
Sunt cea mai fericită fiinţă din lume. Poate că au mai spus asta şi alţi oameni înaintea mea, dar nimeni cu atâta dreptate.
O carte tulburătoare, conţinând reflecţiile unui tânăr de o sensibilitate extremă, nefericit,
singur lângă ceilalţi, îndrăgostit fără speranţă, analizând lumea în care trăieşte şi în care se simte stingher.
Sunt cărţi care nu se uită niciodată, pe care le citeşti cu sufletul, legându-ţi viaţa de personajele care te impresionează. Werther este un astfel de personaj, iar "suferinţele" lui, mereu actuale, compun o astfel de carte.
Din carte:
Doamne! Asta-i soarta pe care ai dat-o oamenilor; ei nu sunt fericiţi decât atunci când îşi pierd minţile.
O, cât de pieritor e omul, încât chiar acolo unde are certitudinea că existenţa lui înseamnă ceva, acolo unde lasă cu adevărat urma prezenţei lui, în amintirea, în sufletul celor care îi sunt dragi, chiar şi acolo urma aceasta trebuie să se stingă şi să dispară, şi asta cât mai curând.
Ce puţin putem însemna unii pentru alţii. Ah! iubirea, bucuria, căldura şi voluptatea, pe care eu nu le am, celălalt nu mi le va da, iar eu, cu o inimă plină de fericire, nu voi ferici pe celălalt.
A
Postări
