Jurnal de lectura

Marcel Proust, Timpul regăsit (În căutarea timpului pierdut)

2010-06-07T10:05:00.000-07:00

Închizând ultima carte a unui ciclu romanesc inegalabil în literatură, ai impresia extraordinară că personajele continuă să traiască... să discute, să simtă, să primească vizite, să citească... încât cu greu rezişti tentaţiei de a redeschide cartea, fie doar şi pentru a regăsi o clipă din timpul pierdut continuu.
Iată în ce constă forţa unei cărţi!

Marcel Proust, Captiva. Fugara (În căutarea timpului pierdut)

2010-05-25T09:58:00.000-07:00

Romanele poate cele mai lejere ale ciclului În căutarea timpului pierdut sau poate cele mai plăcute.
Dragoste, gelozie, posesie, libertate, iertare şi uitare sunt cuvintele-cheie ce compun acum destinul personajelor. Tot zbuciumul acestora în căutarea fericirii devine însă inutil când intervine iremediabil moartea...

Marcel Proust, Sodoma şi Gomora (În căutarea timpului pierdut)

2010-05-07T09:34:00.000-07:00

Deşi conţine scene imorale care pot şoca un cititor sensibil, această carte nu este una imorală, ci o carte ce pozează fără retuşuri o socitetate imorală, decăzută, căreia Proust îi lasă totuşi deschisă o portiţă de salvare: iubirea!
Cu trimiteri evidente, prin titlu, la evenimente şi locuri din Biblie, romanul abordează cu îndrăzneală şi o durere personală ascunsă tema homosexualităţii.

Marcel Proust, Guermantes (În căutarea timpului pierdut)

2010-04-23T09:03:00.000-07:00

Un roman interesant despre opulenţa şi fastuozitatea vieţii aristocratice în Franţa sfârşitului de secol al XIX-lea.
Indiferent de mediul social însă, omul a căutat dintotdeauna o cale de a învinge timpul, o armă împotriva îmbătrânirii. Marcel Proust a găsit această cale în forţa amintirii, cu ajutorul căreia retrăieşte trecutul sau... timpul pierdut. O senzaţie oarecare, vizuală, auditivă, olfactivă, tactilă sau gustativă, poate să readucă trecutul în prezent, redeşteptând amintiri puternice, prin memoria involuntară. Chiar şi relectura unei cărţi (sau doar revederea titlului ori a coperţii) devine la Proust un mijloc de regăsire a trecutului, căci aminteşte zilele de odinioară de care este legat actul lecturii...

Marcel Proust, La umbra fetelor în floare (În căutarea timpului pierdut)

2010-04-01T10:57:00.000-07:00

Artist desăvârşit, Marcel Proust te copleşeşte efectiv, ca cititor, cu înclinaţiile vizibile spre pictură, muzică, literatură, teatru..., toate acestea coezistând cu veleităţile de a iubi, astfel încât putem conchide că şi iubirea este o artă în opera sa. Arta de a iubi atrage însă, pe lângă desfătări inegalabile, suferinţe distrugătoare, ce-ţi alterează propriul eu, transformându-te în altul.
Un volum excepţional, oferind reflecţii fascinante pe tema iubirii.

Marcel Proust, Swann (În căutarea timpului pierdut)

2010-03-06T10:48:00.001-08:00

Savoarea scrierilor lui Proust constă în profunzimea introspecţiilor, în sondarea celor mai adânci straturi ale conştiinţei... Deşi experienţele de viaţă propuse de autor sunt din cele mai obişnuite, trăirile personajelor sale sunt amplificate până la exacerbare.
Dincolo de arabescurile frazei, răzbate imaginea zbuciumului uman în căutarea fericirii, în calea schimbărilor ireversibile pe care timpul le aduce în viaţa fiecăruia.
O carte pe care nu o poţi citi repede, pentru că plăcerea lecturii se cere a fi savurată!

Din carte:
Făceam ceea ce facem cu toţii când suntem mari, când asistăm la suferinţe şi nedreptăţi: nu voiam să le văd.

Dragostea l-a făcut să cunoască acea nelinişte când simţi că fiinţa pe care o iubeşti petrece undeva unde tu nu eşti, unde nu poţi să o ajungi; dragostea, căreia neliniştea îi este întrucâtva predestinată...

În mine au fost distruse multe lucruri care credeam că vor dura totdeauna şi altele noi le-au luat locul, dând naştere unor supărări şi unor bucurii noi, pe care n-aş fi putut să le prevăd atunci, după cum şi cele vechi au ajuns greu de înţeles.

Găsesc foarte îndreptăţită credinţa celtică după care sufletele celor pe care i-am pierdut sunt închise în câte o fiinţă inferioară, un animal, o plantă, un lucru neînsufleţit, cu adevărat pierdute pentru noi până în ziua, care pentru mulţi nu soseşte niciodată, când ni se întâmplă să trecem pe lângă un pom, să intrăm în stăpânirea obiectului care e închisoarea lor. Atunci ele tresaltă, ne cheamă şi, îndată ce le-am recunoscut, farmecul s-a risipit. Eliberate de noi, au învins moartea şi se reîntorc să trăiască printre noi.

Octavian Paler, Viaţa pe un peron

2010-01-09T12:31:00.000-08:00

O carte plină de înţelesuri pentru cine ştie să înţeleagă... Interpretată astăzi în diferite feluri, după ce comunismul îi cenzurase orice comentariu, Viaţa pe un peron este, înainte de toate, un spectacol al ideilor, o ţesătură de cugetări filozofice pe care e imposibil să le treci cu vederea.
Mesajul central este că omul trăieşte într-o continuă aşteptare pe "peronul vieţii sale"..., zbătându-se să ocupe un loc cât mai bun într-un tren, ignorând că destinaţia finală a tuturor trenurilor este pustiul, adică moartea. Învăţând să aştepţi şi să te bucuri în aşteptare, înveţi de fapt să trăieşti şi să-ţi accepţi destinul! Iată îndemnul pe care eseistul îl transpune în metaforele sale.

Din carte:

Omul, dacă nu vorbeşte uneori, moare.

Orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte.

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se cântă niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp.

Am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi, nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut.

Uneori a aştepta poate fi, la urma urmei, un mod de a pleca şi de a sosi. Câtă vreme aştepţi, totdeauna mai există un tren care va veni sau va pleca. Chiar dacă nu ştii cât trebuie să aştepţi.

Trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă în acelaşi timp.

Câtă vreme omul se simte vinovat e încă om. Abia când începe să devină fiară pierde orice urmă de regret şi de vinovăţie.

Greşeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că dacă fericiea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor...

Mary Shelly, Frankestein

2009-09-11T02:32:00.000-07:00

Dincolo de prejudecăţile generate de producţiile hollywoodiene care au alterat povestea, Frankestein este un roman psihologic cu o problematică complexă, din care răzbate groaza de singurătate a oricărei fiinţe.
Nefericirea este cauza tuturor răutăţilor în lume... pare a fi mesajul pe care autoarea îl transmite prin cartea de care şi-a legat numele şi atunci putem înţelege de ce monstruozitatea poate crea uneori compasiune.

Din carte:

Învaţă de la mine, dacă nu din sfaturile mele, măcar din exemplul meu, cât de periculoasă este cunoaşterea şi cu cât este mai fericit omul care crede că oraşul său este lumea întreagă, decât cel ce aspiră să devină mai mare decât îi va permite natura.

Când falsul poate să semene atât de mult cu adevărul, cine poate să fie sigur de propria fericire?

Nimic nu este atât de dureros pentru mintea omenească ca o bruscă şi mare schimbare.

Jane Austen, Mândrie şi prejudecată

2009-08-17T04:28:00.001-07:00

Un roman despre sentimentele umane din toate timpurile, dar care au influenţat diferit, de-a lungul timpului, relaţiile dintre oameni.
Plasată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Anglia, acţiunea oferă cititorilor de astăzi plăcerea de a descoperi o lume fascinantă, prin nobleţea gesturilor şi preţiozitatea limbajului, în care mândria şi prejudecata plătesc însă preţul fericirii în iubire.

Din carte:
Orgoliul şi mândria sunt lucruri diferite, deşi de cele mai multe ori aceste cuvinte sunt tratate drept sinonime. O persoană poate fi mândră, fără să aibă pic de orgoliu. Mândria se raportează mai degrabă la propria părere de sine, în vreme ce orgoliul este legat de modul în care am vrea să fim văzuţi de ceilalţi.

Gândeşte-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îţi aduce bucurie.

Sunt cea mai fericită fiinţă din lume. Poate că au mai spus asta şi alţi oameni înaintea mea, dar nimeni cu atâta dreptate.

J. W. von Goethe, Suferinţele tânărului Werther

2009-08-05T09:44:00.000-07:00

O carte tulburătoare, conţinând reflecţiile unui tânăr de o sensibilitate extremă, nefericit, singur lângă ceilalţi, îndrăgostit fără speranţă, analizând lumea în care trăieşte şi în care se simte stingher.
Sunt cărţi care nu se uită niciodată, pe care le citeşti cu sufletul, legându-ţi viaţa de personajele care te impresionează. Werther este un astfel de personaj, iar "suferinţele" lui, mereu actuale, compun o astfel de carte.

Din carte:

Doamne! Asta-i soarta pe care ai dat-o oamenilor; ei nu sunt fericiţi decât atunci când îşi pierd minţile.

O, cât de pieritor e omul, încât chiar acolo unde are certitudinea că existenţa lui înseamnă ceva, acolo unde lasă cu adevărat urma prezenţei lui, în amintirea, în sufletul celor care îi sunt dragi, chiar şi acolo urma aceasta trebuie să se stingă şi să dispară, şi asta cât mai curând.

Ce puţin putem însemna unii pentru alţii. Ah! iubirea, bucuria, căldura şi voluptatea, pe care eu nu le am, celălalt nu mi le va da, iar eu, cu o inimă plină de fericire, nu voi ferici pe celălalt.

Yasushi Inoue, Puşca de vânătoare

2009-07-31T00:39:00.001-07:00

O carte mică, compusă din vorbe mari... În spiritul culturii japoneze, Yasushi Ionue cuprinde în câteva pagini un întreg univers de gânduri şi frământări, care îşi conservă savoarea în timp, precum esenţele tari.
Iar când vânătoarea devine pretext pentru a scrie despre iubire, tragicul preia comanda. În vânătoarea iubirii, rolurile se schimbă: vânătorul devine vânat, căci nu poţi fi iubit fără să iubeşti...

Din carte:
Treptat ai devenit tot mai rece faţă de mine, precum se răceşte încet, dar sigur, fierul înroşit. Şi pentru că şi eu m-am comportat la fel, ai devenit tot mai îngheţat şi, cum vezi, am ajuns o minunată familie glacială. Atât de rece, încât fiecare din noi are impresia că i-au înţepenit pleoapele.

Când, la sfârşitul vieţii, o femeie întoarce liniştită faţa spre moarte, Cerul îi va dărui pacea veşnică dacă a gustat fericirea de a fi fost iubită? Ori va avea pace acea femeie care, fără să fi fost foarte fericită, paote spune că a iubit cu inima fierbinte?

Mihail Drumeş, Elevul Dima dintr-a VII-a

2009-07-31T00:38:00.000-07:00

Adolescenţa este vârsta tuturor chemărilor, vârsta visurilor celor mai îndrăzneţe, dar aripile ei te pot duce uneori spre zări primejdioase.... Mihail Drumeş captează, în această carte, întreg freamătul vieţii adolescentine, oferind o lectură plăcută la orice vârstă. Cititorii mai tineri îşi vor regăsi preocupările, trăirile, sentimentele; cei mai puţin tineri pot retrăi cu nostalgie anii trecuţi.

Din carte:
Nu trebuie să dispreţuişti noaptea. În umbra ei s-au zămislit cele mai de seamă fapte şi cuceriri ale minţii. Întunericul a dat cel mai mare preţ luminii.

Şi, îmbrăţişaţi, făcând împreună o singură fiinţă, vorbim un grai nou, fără vorbe, pe care numai acum l-am învăţat. O fi limba fericirii?

Visul nostru de dragoste s-a veştejit ca o floarea peste care au trecut atâtea toamne. Să-l culcăm undeva, într-un ungher tăinuit al sufletului, ca să doarmă adânc, să nu se mai trezească niciodată, căci ne-ar durea... ne-ar durea!...

Garabet Ibrăileanu, Adela

2009-07-11T12:10:00.002-07:00

Romanul iubirii nespuse, dar împărtăşite în taină... Timpul se arată duşmanul omului în căutarea iubirii, căci nu poate lega două suflete născute la 20 de ani diferenţă. Drama personajelor se consumă într-un decor romantic desăvârşit, de sfârşit de secol XIX, reflectând veleităţile descriptive ale autorului.
Ediţia 2009 a cărţii, apărută sub îngrijirea Erc Press, lasă însă de dorit din punct de vedere editorial, conţinând inadmisibil de multe greşeli de corectură, care îngreunează lectura.

Din carte:
Nu vreau să ţină la calităţile mele, ci, fără niciun discernământ, la mine! Te iubesc fiindcă eşti bun;Te iubesc fiindcă eşti inteligent; Te iubesc fiindcă eşti frumos; Te iubesc fiindcă... înseamnă că Te este iubit nu pentru el, ci condiţionat, din anumite cauze. O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe; o iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire.

Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne duce la moarte.

Ionel Teodoreanu, Lorelei

2009-07-11T12:10:00.001-07:00

O poveste de dragoste şoptită de parfumul florilor de tei, care se stinge uşor, odată cu timpul. E trist să descoperi cum frenezia tinereţii poate ucide sentimente şi cât de mic e pasul între iubire şi uitare sau între viaţă şi moarte.
Dar stilul inegalabil al lui Ionel Teodoreanu picură măreţie chiar şi asupra morţii.

Din carte:
Oraşele apar sufletului numai prin scriitorii lor altminteri rămân pe pământ, ca şi pe hartă, dincolo de suflet, în sicriul geografic,

Tăcerea: condiţia calităţii feminine, izvorul misterului.